To LIVE or not to LIVE?

Spread the love
  •  
  •  
  •  

Este tentant și ofertant acest joc de sensuri pe care limba engleză îl oferă prin verbul To Live: „a trăi” a devenit, în deceniile ultime de nebunie tehnologică, echivalent cu „a fi urmărit pe viu”, „a fi în transmisiune directă”, „On Air”. Ba, în funcție de sensul dorit, diferă chiar și pronunția, pentru a fi clar la ce ne referim. Bineînțeles că nu opinii asupra semanticii din limba engleză mi-am propus să vă împărtășesc (nu sunt în măsură) dar în acest balans de sensuri ale aceluiași cuvânt englezesc scris mi se pare că am găsit imaginea perfectă a dilemei prin care cei mai mulți dintre artiștii performeri au trecut și încă trec de câteva luni încoace. Iar când spun artiști performeri, mă refer la cei ce funcționează – în general profesionist – în domenii artistice ce presupun preformața scenică, contactul direct cu publicul, prezența de moment: teatru, dans, muzică.

Și iată de ce:

sunt departe de a avea un public „al meu”. Mi-aș dori și muncesc pentru asta. Relația cu publicul este, din punctul meu de vedere, una bazată în primul rând pe respect. Indiferent că sunt la Galați, Paris, București, Mexico City, Petroșani ori Shanghai, pentru mine publicul e mereu același, îl consider pe cel din sală egalul meu în cunoașterea muzicii și a actului artistic pe care le alcătuiesc. Și spun „Cel” din sală, nu „Cei” din sală, pentru că mă adresez fiecăruia, așa cum fiecare, individual, a hotărât să intre în sală și să mă asculte. Se naște în felul ăsta o anume nevoie de public, așa că dincolo de respect vine necesitatea: am nevoie să fiu văzut, ascultat. Dacă nu aș fi din natura mea egocentric și în bună măsură narcisist, nu aș avea curajul să cânt o notă în public, pentru că trebuie să fiu mai întâi eu convins că ceea ce fac e bine, ca să pot ieși convingător în fața atâtor oameni. Întotdeauna am cântat cel mai bine cu sălile arhipline, energia publicului mă hrănește, și aproape de fiecare dată înainte de a păși pe scenă îmi vin în minte vorbele lui Marin Sorescu: „…mă așez la marginea bibliotecii ca la marginea mării”, înlocuind aici biblioteca cu scena de concert. Asta simt, în spatele cortinei, cu câteva secunde înainte de a intra pe scena. Și e minunat. În concluzie: nu știu cât dăruiesc publicului din respect și cât îi iau din nevoie. E o relație de strânsă, egoistă și complicată interdependență.

Și tocmai din cauza asta, perioada în care am fost departe de scenă m-a dat peste cap. Ne-a dat peste cap, de fapt, pe mulți dintre noi, cei care încărcăm acest personaj colectiv – publicul – cu atâta importanță. Împreună cu excepționala violonistă Diana Jipa, cu care am cântat, pe trei continente, mai bine de 100 de concerte numai în ultimii doi ani, am ales să ieșim LIVE online câte o jumătate de oră, odată la 10 – 12 zile, cu câte un recital de muzică clasică. Știți bine, jumătate de oră este foarte puțin pentru un recital obișnuit sau pentru alte transmisiuni LIVE care se fac din concerte. Dar pentru noi a fost halucinant de diferit. Chiar înainte de a porni primul LIVE, Diana mi-a spus: „nu te-am văzut niciodată atât de stresat”. După atâtea concerte împreună, remarca asta m-a făcut să mă gândesc la ineditul situației: într-un concert normal intri pe scenă și dai tot ce poți în momentul respectiv (o transmisie radio sau TV se simte la fel ca un concert – ai public, ai o scenă și o stare de concert). Pe scenă ai, e adevărat, o responsabilitate uriașă, dar totul, TOTUL în momentul acela depinde doar de tine iar asta motivează extraodrinar. Ca să nu mai vorbesc de acel sprijin enorm de la care am pornit: publicul. Acea energie pe care aproape că o poți atinge cu mâna când ești încă în culise și pe care, dacă izbutești (căci nu se întămplă mereu) să o captezi și să o modelezi, ai câștigat.

Dar în fața camerelor conectate la FaceBook nu avem niciunul dintre aceste două resorturi magice: lipsește publicul, superbul aliat, și depindem enorm nu numai de noi ci și de tehnologia implicată (camere, mixer de montaj, conectori – fiecare cu moftul lui, microfoane, lumini, computere, trafic de date etc. etc. etc.) încât oricâte probe aș face înainte, simt că e aproape un miracol ca toate să meargă în același timp pentru că nimic din astea nu depinde de mine. Cu tot spiritul meu profund laic, îmi scapă mereu un îngrijorat „Doamne-ajută!” care îmi demonstrează frustrarea, incapacitatea de control. E ca și cum m-aș urca în avion.

Dar lucrurile au mers bine, cel puțin până acum, de fiecare dată. „Slavă Domnului” spun apoi mereu, și iarăși cuvintele îmi lămuresc situația: este firesc să mă simt recunoscător pentru ce pot să fac și să dăruiesc, pentru că am ocazia să fac ce fac, pentru multe lucruri, dar pentru că niște butoane și fire (simplific) își fac treaba?

Altfel spus, accept să am emoții pentru ceea ce depinde de mine, pentru ce înțeleg și pot, dar aici munca și bucuria mea, a noastră, de a face și de a dărui un lucru exclusiv sensibil, viu, depind foarte mult de capriciul unor unelte neînțeles de complicate și imprevizibile, mijlocitoare între mine și public. Ceea ce schimbă enorm conținutul stării cu care m-am educat să îmi fac meseria: emoție, preocupare, bucurie  (nu sunt familiar cu aceste unelte, spre furia mea nu sunt un VLOGGER). Îmi vin în minte brusc versurile magnifice ale lui Petre Ghelmez și mă cutremură aerul lor profetic: „pe câmpuri de asfalturi ies greierii banali/sub viscolul electric cântarea să si-o fiarbă/dar cine să-i asculte, cînd noi, cu-atâta grabă/zburăm sub parametrii atomici, ideali?”…

Și mâ întorc, în fine, la jocul de sensuri de la care am pornit, explicând la ce mă refeream: să fiu viu sau să fiu în direct? Altfel spus, am de ales: mă arunc, viu și emoționat, în vârtejul aspru al acestui eter electronic sau aștept să se întoarcă publicul în sălile de concert? Accept compromisul acestui artificiu tehnic încă prea nenatural, pentru a rămâne, totuși, în contact cu publicul și a dărui ceea ce mai rămâne din emoția trăirii vii, „share-uită” cu grija pentru cabluri și pentru like-urile de pe FaceBook sau aleg resemnarea, abandonul în fața necunoscutului și speranța (foarte improbabilă) că poate ceva are să mai fie vreodată la fel?

Mai simplu și mai universal zis: „a fi sau a nu fi LIVE?”, To LIVE or not TO LIVE? Iată-ntrebarea momentului, se pare… Doar că, pentru a îmi da un răspuns funcțional, eu am ceva mai multe indicii decât Hamlet: în clipa asta, în fața mea e laptopul, nu craniul lui Yorick.

____________

ŞTEFAN DONIGA
Pianist

Stefan Doniga
Stefan Doniga

Născut la Galaţi în anul 1979, pianistul Ştefan Doniga a absolvit cursurile  Universitatăţii Naţionale de Muzică din Bucureşti  în anul 2002, în decursul celor 5 ani de studii beneficiind de îndrumările profesorilor Viorica Rădoi, Oxana Corjos, Dan Grigore.

Ştefan Doniga a susţinut recitaluri şi concerte pe scene din România, Luxemburg, Ungaria, Ucraina, Cehia, Bulgaria, Moldova, Austria, Slovacia, Norvegia, Coreea de Sud, Franţa, Polonia, Italia, Mexic, Cuba, China, Marea Britanie. Prezenţele sale scenice au fost reprezentate de apariţii solistice sau parteneriate camerale alături de artiști importanți ai scenei muzicale româneşti precum violoncelistul Marin Cazacu, flautistul Ion Bogdan Ştefănescu, violoniştii Florin Croitoru, Diana Jipa, Rafael Butaru şi Ştefan Horvath, clarinetistul Emil Vișenescu, sopranele Irina Iordăchescu, Iulia Isaev, Sorina Munteanu etc. În anul 2000, Ștefan Doniga a reprezentat România la Primul Festival Balcanic al Tinerilor Pianişti de la Razgrad, Bulgaria, unde a primit Medalia Festivalului şi a participat, de asemenea, în cadrul a numeroase transmisiuni directe realizate de către Radiodifuziunea Română, fiind invitat să realizeze imprimări speciale alături de Orchestra de Cameră Radio.

Ştefan Doniga este singurul pianist român care a înregistrat integrala mazurcilor pentru pian de Alexandr Skriabin – o imprimare realizată în concert la Ateneul Român şi difuzată în repetate rânduri, prin intermediul Uniunii Europene de Radio, de către postul muzical de radio german WDR 3. Artisul român a imprimat în premieră mondială concertele numerele 2 şi 3 pentru pian şi orchestră de Serghei Bortkiewicz, înregistrări produse de către Institutul Olandez pentru Muzică și realizate alături de Orchestra Simfonică a Filarmonicii Janacek din Ostrava, aflată sub conducerea dirijorului David Pocelijn. Discul a fost publicat de casa olandeză BRILLIANT CLASSICS şi lansat la nivel mondial pe 16 martie 2018. Acesta a primit cronici extrem de favorabile din partea a două dintre cele mai importante reviste muzicale din lume – “Gramophone” şi “American Record Guide” și a fost desemnat „Înregistrarea lunii mai 2018” de către publicația online MusicWeb International. Compact discul a fost inclus de departamentul PIANO CLASSICS al editorului olandez în cadrul colecției „Russian Piano Concerts” alături de înregistrări semnate de Evgeny Kissin, Oxana Yablonova, Klara Wurtz.

Activitatea discografică a lui Ştefan Doniga cuprinde, de asemenea, un CD dedicat creaţiei compozitorului timişorean Remus Georgescu pe care apare în premieră varianta integrală a Suitei a II-a pentru pian, precum și un disc realizat impreună cu cvartetul slovaco-finlandez “Tangazzi” cuprinzând lucrări de Astor Piazzolla.

Alături de violonista Diana Jipa, Ștefan Doniga a susținut, în perioada 2018 – 2019, peste 100 de concerte și recitaluri în cadrul turneelor naționale și internaționale „Un secol de muzică românească”, „DACIKA”, „Orchestra UNIREA leagă orașele Unirii”, „Romania Universalis”, „Intermeridian”, „LIPATTI – compozitorul, înregistrări în premieră” și „Doamnele muzicii românești”. Aceste ultime două proeicte au cuprins, de asemenea, și înregistrarea în Studioul de Concerte MIHAIL JORA al Societății Române de Radiodifuziune a câte unui compact disc în coproducție cu Societatea Română de Radiodifuziune.

În domeniul muzical Ştefan Doniga desfăşoară o activitate amplă, alături de apariţiile scenice numărându-se realizarea de ilustraţie muzicală pentru piese de teatru (deține un premiu pentru muzică de scenă), regie tehnică de operă, conceperea de scenarii de teatru şi balet (creator a două spectacole incluse în stagiunile 2012 -2103 și 2015-2016 ale Teatrului de Operetă bucureștean), traducerea şi publicarea de cărţi din domeniul artistic, management artistic, susținere de conferințe și comunicări publice.

 

 

Alte articole

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *