De ce în alpinism coborârea e cea mai grea?

Spread the love
  •  
  •  
  •  

Pentru un alpinist pandemia nu a fost cu mult diferită decât pentru ceilalți oameni. Poate puțin diferită, pentru că încercând să evit lipsa libertății, am ajuns să o pierd într-o măsură mult mai mare.

Pentru că în primăvară aveam programată o expediție în Himalaya, am încercat să fac tot ce era cu putință pentru a ajunge acolo. Și pentru că înainte de data plecării cu 2 săptămâni au început să se audă zvonuri că se vor închide granițele, am plecat mai repede cu o săptămână decat era programat.

Imposibil de prezis că nu doar s-au închis granițele dar Nepalul a oprit și toate ascensiunile la 8000m. Am pornit spre un vârf de 6000m. Peste 2 zile au fost închise și acestea. Au rămas cele de 5000m. După ce am urcat pe singurele 2 din zonă, a fost închisă și zona de trekking Khumbu și am început să fim evacuați spre capitală.

Horia Colibășanu
Horia Colibășanu

În acest moment deja situația internațională era total diferită de ce fusese la plecare. Țările își închideau granițele, Kathmandu a intrat în lockdown, pe stradă nu circulau mașini și se mergea doar cu masca, între orele 17-19 pentru cumpărături.

Cu greu am reușit să prind un avion de repatriere, spre Germania, via Doha.

Ajuns la Munchen ne-am dat seama că nu mai există avioane, trenuri sau autobuze spre casă. Am găsit o ocazie, care ne-a dus o noapte întreagă până la granița, lăsându-ne în câmp cu 2 km înainte, pentru a nu fi reținut în carantină.

Din România a început distracția. Plimbarea de 2 km de dimineață s-a treminat în mașina de carantinați a ISU. În aceeași zi am ajuns la un centru de carantină/hotel unde mi-am petrecut cele 14 zile regulamentare. Mâncare ok, camera ok, tv, net. Și nimeni cu care să poți vorbi. Ok, puteam vorbi la telefon, dar după 14 zile când am vorbit cu jandarmul ce îmi făcea „ieșirea”, am simțit singurătatea mai intens ca după luni  de stat în Himalaya. Probabil că măcar la pușcărie ai colegi de cameră și e oarecum mai suportabil.

La ieșire, deja mi se părea că sunt un om liber ieșind câțiva pași până în stradă, după 14 zile între 4 pereți neîntrerupt. Probabil la mulți starea de urgență a fost apăsătoare. Pentru mulți a fost grea. Mie mi s-a părut un lux, înconjurat de familie, acasă.

Dacă vreodată mi s-a părut că nu e un sezon bun, e prea multă zăpadă sau bate vântul prea tare, promit să nu mai cred una ca asta. Cât timp poți merge la munte, și dacă apuci să mergi o oră doar, e mai mult decât să nu poți deloc. La fel și la lucru, dacă vreodată mi se părea că muncesc prea mult sau că plata nu e pe măsura muncii, recunosc că nu mi-am închipuit vreodată că voi dori să lucrez chiar și pe gratis, numai să am unde și ce.

Pandemia ne-a atins pe toți, pe unii mai rău și pe alții mai mult. Dar în mod sigur e un test de anduranță pe care trebuie să îl trecem. Nu doar să urcăm pe vârf, dar  să și ajungem  înapoi teferi.

Și dacă, să sperăm,  în curând totul se va termina cu bine, probabil voi primi mai rar o întrebare:  „De ce în alpinism coborârea e cea mai grea?”

______________

Horia este un alpinist pur și medic stomatolog, primul român care a ajuns pe vârfurile K2 (8.611 m), Manaslu (8.163 m), Dhaulagiri (8.167 m) și Annapurna (8.091 m).

Horia Colibășanu
Horia Colibășanu

Expediția pe Vârful Makalu, 8463 m, urcat de către Horia Colibășanu a fost considerată cea mai valoroasă ascensiune a anului 2011 la categoria „Alpinism de Altitudine”. Horia este alpinistul român cu cei mai mulţi 8-miari la activ si 8 premiere: K2 8611m, Manaslu 8163 m, Dhaulagiri 8167 m, Annapurna 8091 m şi Makalu de 8463 m. Horia Colibășanu este absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie “Victor Babeş” din Timişoara, promoţia 2001. 

Alte articole

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *