Romeo și Julieta în vremuri nebunești

Spread the love
  •  
  •  
  •  

Am hotărât să le spun așa – Romeo și Julieta.
Pentru că sunt cei mai cunoscuți îndrăgostiți. Dar poate fi de fapt orice profil de îndrăgostit (indiferent de vârstă, etc.) despărțit fără voie de sufletul său pereche.
El – un om dinamic, inteligent, generos, ușor naiv, dar foarte loial și respectos.
Ea – o dulce nuanță de parfum languros, care trece de la o extremă la alta foarte rapid, dar și cu o grație cu care Dumnezeu a înzestrat făpturile nobile.
Contextul – total neconvențional, cu care omenirea a fost ușor-ușor obișnuită prin diferite modalități (filme, cărți, povestiri, etc.). Atât de obișnuită încât nimeni nu a crezut vreodată că așa ceva ar fi posibil. Și chiar dacă (prin absurd) totul ar deveni realitate, toată lumea ar fi încredințată că #totulvafibine deoarece în toate scenariile apare el/ea EROUL nevăzut/necunoscut care ajută la salvarea omenirii.
Și totuși simțim nevoia de un stop-cadru.
El și ea sunt izolați în diferite locații, iar cum bine știm inima-sufletul nu prea înțeleg directivele date prin ordonanța….
Chiar. Nimeni nu e destul de lucid să dea o ORDONANȚĂ a DRAGOSTEI ?
Oricum, față de mult mai cunoscutele suflete-pereche regăsite în titlul, eroii noștri sunt mult mai avantajați de miraculoasele descoperiri tehnologice ale vremurilor noastre. Dar… atât de impersonale, atât de lipsite de orice urmă de empatie, ecranele reci, dar colorate, dintre cei doi, nu lasă să treacă nici un fel de undă sufletească, energie mentală sau fluide corporale. Râd bucuroși când se văd și mimează unul pentru altul o relaxare încordată. Se asigură reciproc că #totulvafibine și că se vor vedea în curând, continuând cu povestirea unor întâmplări banale, de care nici unul nici celălalt, nu sunt interesați, dar care vin să scoată în evidență lumina ochilor, umbrele vagi ale părului căzut neglijent pe frunte și cearcănele conturate din pricina nesomnului liniștitor.
Și lumea în jurul lor se mișcă, se agită, se sperie, se consolează, se minte, se ocupă cu sădirea nesiguranței în suflete prin… tehnologia izbăvitoare (ce ne-am face fără ea – am fi pești pe uscat).
La un moment dat, El nu mai suportă. Simte că se înăbușe. Simte că nu mai poate respira. Primul strigăt exprimat printr-o șoaptă:
„NU MAI POT ! Vreau afară !”
Conștiința civică a celor dragi de lângă el scoate armamentul din dotare:
„Nu poți ! Gândește-te la consecințe ! Aici nu-i vorba despre tine…”
Și timpul trece, paradoxal, mai greu decât cum eram obișnuiți.
Iată că și-a revenit timpul – trece mai greu. E mai greu ca de obicei. Devine de plumb.
„Nu mă mai sună ?! Sun eu ! Ce faci ?”
„Dormeam. Visam la tine. Nu mai pot. Vreau să te văd. Vreau să vin la tine !”
„Știu dar nu ne lasă ! Nu putem!”
Și dialogul devine laconic, scurt, sec, lipsit de orice tușă de romantism.
„Ce facem ?” – Inima începe să pulseze. Era și nevoie. Creierul are nevoie de cât mai mult oxigen pentru a procesa toate opțiunile posibile și imposibile.
„Ce facem ? Ce facem ! CE FACEM !”
Întrebarea devine strigăt, iar strigătul devine urlet.
Sunt deja 21 de zile de când nu s-au atins, de când nu s-au strâns nu au schimbat nici o undă energetică, de când nu s-au recalibrat. 21 de zile ? 21 de seri. 504 ore. 1.814.400 de clipe. Clipa pentru un îndrăgostit este unitatea primă de măsurare a ceea ce pompos denumim TIMP. Cât timp irosit. Și trece, trece al naibii de greu.
„Ce facem ?”
Nu mai contează timpul când începi să gândești din toate celulele pentru a găsi o soluție.
„Da știu !”
„Nu. Nu merge !”
„Gata – am găsit !”
„Ce ?”
„Tunelul. Sap un tunel până la tine.”
Gând nebunesc. Ca și timpurile pe care le trăim. Și totuși, cine ar fi crezut ca acest scenariu ar fi măcar posibil cu câteva luni în urmă. Și în această logică supra-realistă de ce n-am putea crede că iubirea îți poate da puterea de a săpa singur un tunel până…oriunde.
Da. Putem săpa tuneluri ale iubirii până la cei care vibrează la fel ca și noi. Da. Nu contează ce ne împiedică – real sau ireal. Doborâm orice obstacol. Și atunci cum de am început măcar să ne îndoim de puterea dragostei. E tot ceea ce rămâne ca învățătură din această poveste.
Scenariul nerealist. Eroii noștri se ofilesc ușor, dar sigur, de dor.
DOR ? ce concept ancestral ! Dorul poate însufleți, poate întări, dar te poate și „topi pe picioare”.
Ce putem face pentru eroii noștri ?
Și de ce tocmai paralela cu Romeo și Julieta ?
Sfârșitul tragic al celor doi nu a venit de la un amărât de virus.
Deși, dacă stăm să ne gândim și iubirea este un virus – mai devreme sau mai târziu ne atinge, însă ca în orice situație epidemiologică, după tratament devenim imuni. Chiar. Oare putem deveni imuni la dragoste? Și de ce am deveni imuni când toate marile religii ne spun că cea mai ușoară cale spre divinitate este totuși iubirea și că atunci când suntem îndrăgostiți avem momente când suntem atinși de divinitate.
Așadar, într-o lume care este mai mult atrasă de macabrul concret al știrilor venit necontenit să ne întunece mintea, sufletul și crezul, dragostea-iubirea poate fi cheia salvării noastre.
Nu trebuie să ne stingem precum lumânările aprinse spre a ne ilumina în întuneric. Trebuie să întreținem flacăra din sufletul nostru, iar iubirea este singura energie pură pe care omul o poate fabrica.
Morala poveștii noastre – iubiți și lăsați-vă iubiți pentru a supraviețui împreună.

Daniel Mitrea

 

Daniel Mitrea
30 martie 2020

Alte articole

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *