„THE AWAKENING”

Spread the love
  •  
  •  
  •  

Iiiiiiiiiii….Țiuitul constant din timpane își crește intensitatea anuntându-mă trist că mai am puțin oxigen în plămâni. Degetele mele pipăie bucățile de lava înghețate-n sfere aproape perfecte înghițite de istorie sub albastrul pur și sărat al mării agitate ca o femeie superbă și capricioasă. Găsesc două sfere fără cusur. Le înhaț mulțumit și mă împing în sus agățat de o rază de soare grecesc. Pășesc spre șezlong unde m-așteaptă consoarta zâmbăreață, unsuroasă și frumos mirositoare, pe  plaja neagră undeva în Santorini. Mă așez lângă ea și încep să vorbesc despre vulcan, erupție, erodare și alte chestii aduse cu mine din adâncuri. Brusc realizez că nevastă-mea miroase altfel, după uleiul de plajă folosit. O privesc. Femeia cu ochelari de soare imenși îmi absoarbe uimirea din priviri cu care își desenează pe buzele rujate un zâmbet mare cât un ardei iute îndoit.

„ Hello!”

De la zece metri din spatele femeii, nevastă-mea mă privește consternată „aspru dar sever”. Îmi cer scuze și mă îndrept spre locul meu, încercat de o senzație ciudata în care mirarea, râsul, spaima și nesiguranța împletesc un pulover tern pentru un bătrân neputincios și acru.

„Trebuie să mergem să te operezi neapărat. M-am hotărât. Nu se mai poate așa! Pierzi din calitatea vieții! Bogdan tu nu mai vezi bine!”

Cristalinul meu era ca un geam murdar, afumat de prăjeala scrumbiilor, cu dâre soioase lăsate  de stropii de viațăla, aburit de răceala dinăuntrului meu exterior pe care desenez scârțâind cu degetul +5 / +6 -dioptriile mele. După operația suferită la ambii ochi a urmat perioada de „corticalizare” în care creierul se readaptează, reinterpretează distanțe, culori, senzații percepute acum fără ochelari. Fantoma ochelarilor am mai simțit-o vreo două luni. Făceau parte din mine ca niște convingeri limitative care nu-mi mai foloseau. Aveam impresia că toți oamenii de pe stradă sau din magazine vor sa mă lovească, să intre în mine intenționat. Totul mă agresa vizual. Mișcarile bruște, mișcarea în general. Până și sunetele mă agresau pentru că le traduceam în atingeri brutale. A durat câteva luni. Autoironia și umorul celor dragi m-au ajutat. A fost horror dar am trecut peste asta.

Toate astea mi-au strănutat fulgerător și umed în față intr-un Kaufland haotic în care oameni aburind, cu măștile purtate sub nas sau pe gușa transpirată își târau brownian șuncile încrezute agățate de căruciorele de metal răspândind mirosuri și arome de caniculă cu nuanțe multiple, tari, românești. Virusul ucigaș pândea după fiecare pungă de făină, din fiecare castron, de pe orice suprafață. Toți erau murdari, infectați, criminali în serie liberi pe străzi, inconștienți, răi, cu maimuțe urlătoare de copii obraznici care tușesc. Vedeam „covizii” cum ies din găurile de aerisire și se țin parșiv după mine. Eram leoarcă și simțeam cum transpirația rece prelinsă pe spate a trecut de chiloți și mi se scugea pe picioare până în espadrile.

Stresat să nu mă atingă monștrii infecți și hidoși anticipam toate mișcarile și-mi stăpâneam cu greu instinctul criminal educat în deceniile de arte marțiale. Spontan la casă, fară să-l văd ci doar simțindu-l că a încălcat limita celor doi metri i-am tras fulgerător o talpa pe tibie celui din spatele meu dar pe rasucirea corpului înspre el am reușit sa-mi disimulez într-un scărpinat „uraken-ul” pornit spre tâmpla lui dreaptă. Mănușile umede din care se scurgea apa pe punga de hărtie îmi consumau acid carnea. Punga plină s-a rupt. Plătesc precipitat si oripilat la gândul „covizilor” de pe cardul băgat în portmoneu.

Totul mă agresează. Totul e o agresiune. Fug spre ieșire. Îmi scot cu greu mănușile îmbibate și le arunc la coș încercând să nu ating fanta minusculă care stă să mă muște „coronaros” de mână. Trag masca de pe față apucând-o de sfoară cu o mână agățându-mi casca de la urechea stângâ. Casca zboară și cade într-un carton aruncat ce pastrează vivid amintirea unor mici cu muștar haliți probabil de un „asimtomatic”. Ridic cu un șervețel casca. Inima-mi bubuie. Mă topesc. Mă afund în asfaltul topit și simt cum mă încetinește în drumul spre mașină. Arunc punga spartă, mototolită și mă curaț pe maini cu un kil de dezinfectant. Îmi vine să-l beau. Pe tot. Sună telefonul. Bad timming! Straturi de piele se desprind din palme. Îmi vine să urlu! Urlu. În mine. Vibrez la un nivel profund, subteran. Respir. Îmi alung atacul de panică. La soare sunt 40 grade. Mă topesc. Lumea se topește. Gândurile se topesc și se scurg la canal. Viitorul incert și nesigur se topește turnat în matrițe noi, hidoase.

Următoarele luni am zăcut în suc propriu afundat în bricolări, vopsit, grădinărit, gătit compulsiv, lecturi sau tot felul de meștereli casnice mecanice sau electrice. Tors în iubirea pisicii care se ține scai de mine mă cufund constant, ritualic, contemplativ în rose-uri, beri sau tării de tot felul.

N-am mai fost la sală deși am abonament pe un an. N-am mai scris niciun articol. Nu am intrat pe site-ul meu. N-am sunat pe nimeni. Fără planuri de viitor. Fără idei de exerciții, programe, workshop-uri. Singura constantă e o autocondamnare comodă, necesară, frustrantă la un „șed și cujet” aberant, stropită cu alcool și Netflix, asaltată de intrebări „coach-uistice” de pe Face Book gen: „Ce ai făcut azi pentru tine?” „Ce ai învățat din experiența asta?” Ce iei cu tine?”

No shit!

Lipsa totală a chefului pentru absolut orice mă legăna în hamacul meu neliniștit atârnat între un trecut concret și un viitor incețoșat precum cristalinul meu de dinainte de operație. Mă legănam nins de semințele mesteacănului, mușcat de țânțarii tigru, cu privirea prinsă-n pânza păianjenului de pe burlan și mă așteptam pe mine să însemn ceva iar, să exist, să fiu, să scap din dulcea și beatudinala stare a pierzaniei asumate. Ăsta e sfârșitul? Sfârșitul meu, al lumii așa cum o știam? E rău sau bine? Întrebarea cea mai tâmpită, cea mai logică, cea mai zdrobitoare rămâne evident cea referitoare la ce va fi. La cum se vor desfășura lucrurile, dacă se vor întoarce la normal.

În legănarea mea generată de motorașul diesel al pisicii cuibărite-ntre picioarele mele îmi fâlfâi degetele pe telefon printre amintiri. Zeci de poze cu clipe, emoții sau trăiri. Dau peste poza asta făcută acu peste 15 ani cu ocazia unui interviu tv. Eram între filmări grele, pe scena cârciumii mele pozând marțial cu cele două săbii japoneze ruginite de zece ani de nepăsare. Rugina de pe ele nu mi-a zis nimic atunci. Acum în hamac am auzit chemarea oțelului. O chemare de cristal, pură ca luna, clară ca un vin bun, perfectă ca o coapsă de femeie în asfințitul roșiatic pe o plajă din Thailanda.

Sar brusc din brațele hamacului dezamăgind pisica. Cobor din pod bătrâna mea husă de antene rusești de tanc în care-mi țin cele două săbii, două boken-e, două nun-cha-ku-ri și vreo șapte  shuriken-e tocite.

Bogdan Uritescu
Bogdan Uritescu

Am început să cânt la săbii simfonia destinului cu flexul. Scântei pișcăcioase scormoneau metafizic in pielea mea căutându-mi curajul, forța, îndrăzneala unui alt început, mult mai diferit față de tot ce a fost până acum. Odată cu rugina am înlăturat și îndoiala paralizantă, anxioasă ce mă consumase. Ecoul unui viitor tulbure s-a pierdut treptat antrenat centrifugal de  discul flexului ascunzându-se  în zgomotul metalului șlefuit.

Destul! Gata! Sentimentul unui prezent absolut mi-a bucurat ființa și mi-a zâmbit sufletul. Când am terminat am privit reflexia mea deformată de pe lama sabiei acum strălucitoare :

„Smile, you fuck! Tomorrow you’ll shine!”

Ca un torent au început să ma izbească planuri, idei, construcții de workshop-uri, acțiuni, icoane de articole, toate odată dar percepute separat. Am atins o stare de grație. Am rezonat. Revelația ca hibernarea mea s-a terminat m-a făcut să uit fierbințeala lamei în urma șlefuirii. Am atins-o cu drag. Am tresărit dar am lăsat pervers arsura să-mi intre-n carne, în suflet să mă marcheze amintindu-mi că trăiesc indiferent de condiții sau prejudecăți, minunății sau dezastre. Am simțit că scopul vieții e să trăiești total asumându-ți prezentul tău, faptele tale, acțiunile tale, fără să judeci ci doar bucurându-te de viață așa cum e ea, încercând să pici cât mai rar de o parte sau alta a satisfacției.

Orice s-ar întâmpla ai încredere omule!

Fă-ți clipa!

Crează-ți fapta!

Fapta ta!

Trezește-te!

Ține minte că: „ Nici viitorul nu mai e cum a fost…!”

___________

Despre Bogdan Uritescu

Atentie…Motor….Actiune !
Viața mea s-a învârtit în ultimii treizeci și patru de ani cu toate vitezele, încadraturile, montajele, gusturile, mirosurile și senzațiile în jurul acestor cuvinte.
Copilăria mi-am trăit-o mereu în joc, natură, curiozitate și sport dar ceva inexplicabil mă atrăgea puternic spre teatru – printre actori, regizori, pictori și sculptori acolo unde participă activ un om – Valentin Uritescu, actor consacrat și tată special cu viziuni despre educație, situate mult înaintea vremurilor sale, viziuni ce mi-au condimentat copilăria într-un mod nebunesc, liber, creator, paradisiac.
Multe din abordările, exercițiile și  tehnicile pe care le folosesc acum sunt inspirate din trăirile și experiențele mele de atunci.

Bogdan Uritescu
Bogdan Uritescu

Sunt Actor, Regizor, Scenarist, Stunt Coordinator – specializat în  Coregrafia Luptelor, Acrobație, Căderi Combinate, Dinamica Mișcării, Expresivitate Corporală- Instructor de Kung Fu, NLP Practitioner, Points Of you Practitioner…
Am cincizeci și unu de ani. Vremurile s-au schimbat. Valorile s-au schimbat. Am avut o “revelație”…Trebuie să fac altceva de aici înainte. Trebuie să mă reinventez. Simt că pot să ajut oamenii pentru că oricum  am făcut-o intuitiv de atâtea ori și atunci m-am simțit împlinit.. Experiența mea  profesională de peste treizeci  de ani  în Cinema, Teatru, Evenimente, Seriale, Emisiuni și Show-uri Tv o voi folosi  acum ca Trainer – simplu, direct și eficient  într-un stil  inedit și spectaculos aplicat cu mult umor Dezvoltarii Personale in traininguri, cursuri, workshop-uri  și teambuilding,  unde cursanții experimentează realitatea prin situații, stări, emoții, trăiri și acțiune descoperind părti ascunse  din universul fabulous al SINELUI.
O voce interioară mă va călăuzi mereu: Desprinde-te de ”Convențional”. Schimbă regulile “Jocului”. Sparge “Tiparele”. Scrie-ți “Rolul vietii”.  Regizează-ți “Succesul”. Puterea e la Tine.
Universul s-a mișcat. Coincidență sau nu… Eu sunt mai puternic și mai hotărât ca oricând. Dacă eu mă pot adapta și reinventa, atunci sigur îi pot convinge – în stilul meu și pe alții: Să viseze.. Să acționeze.. Să zboare liber spre FAPTA LOR.

Așa că atât am de zis:  Atenție…Motor…Acțiune !!!

 

 

Alte articole

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *